Mărturisesc că nu înțeleg supărarea unora care au citit apelul meu.  S-a adus cumva atingere prestigiului vindecătorilor?  Și convingerea mea este că Dumnezeu săvârşeşte vindecări miraculoase și astăzi, dar de foarte multe ori El săvârşeşte MINUNEA de a ne întări în suferinţă, ca mărturie a faptului că harul Său, ne este de ajuns.  Cineva a spus că atunci când ne rugăm:  Doamne, facă-se voia Ta! activăm butonul necredinţei.  Oare, asa sa fie?  Oare rugăciunea Domnului Isus în Ghetsimani nu mai este un model pentru noi?  Oare neVoia noastră este mai importantă decât Voia Lui?

La Horeb, copiii lui Israel nu au găsit apă de băut (Exod 17:1-7).  Dumnezeu i-a condus acolo cu un scop precis,  pentru ca bând apă din stâncă să slujească unui mesaj profetic mai important decât nevoia lor, căci “Stânca era Hristos!”            (1 Corinteni 10:4). Moise a numit locul acela, ”Masa şi Meriba” (Ispită şi Ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: “Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?”.  Cu alte cuvinte, dacă nu vedem o minune, NU ESTE!  Căci, “au uitat curând lucrările Lui și n-au aşteptat împlinirea planurilor Lui.” (Psalmul 106:13). Cum ar fi fost dacă ar fi spus:  “Chiar dacă suferim de sete, Domnul este în mijlocul nostru!”  Ar fi putut cere apă din odihna încrederii în Dumnezeu.

Nu cumva, uneori, minunile sunt cerute sau “practicate” ca să demonstrăm că Dumnezeu este în mijlocul nostru?  Se ţin servicii divine în care acesta este scopul suprem!  Cuvântul predicat sub inspiraţia Duhului Sfânt prin care Domnul se întâlneşte cu noi, este înlocuit cu demonstraţii de putere şi declaraţii de credinţă.   În firea noastră, e greu să acceptăm că Dumnezeu este tot atât de prezent în mijlocul nostru, şi atunci când NU face minuni, ca şi atunci când le face!  E greu să acceptăm că dragostea Lui este aceeaşi şi atunci când NU răspunde, ca şi atunci când răspunde!  E greu să acceptăm că, a fi în mâna Lui, nu înseamnă a incerca să forţăm mâna Lui!

Mărturisirea apostolului Pavel, “pot totul în Hristos care mă întăreşte”, este adesea scoasă din context.  Am citit afirmaţii ca acestea:  Pot să mă vindec (sau nu mă pot îmbolnăvi), pot să schimb împrejurările în favoarea mea, pot să obţin totul, deoarece pot totul în Hristos!  Puterea aceasta este în mine, nu am nevoie nici de ajutorul lui Dumnezeu!  Să citim însă ce scrie apostolul Pavel:  ”M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc.  Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug.  În totul şi pretutindeni, m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” Pentru aceşti „apostoli”, până şi Pavel a trăit ca unul care nu avea credinţă.

Tânăra despre care am scris are un nume, Carmen.  Este o fiinţă reală!  Trupul ei este susţinut într-un corset metalic.  Genunchii ei fug în toate direcţiile şi este imobilizată în cărucior.  Maxilarul inferior a fugit în spate şi chipul ei este desfigurat.  Dar mai mult de atât, durerile ei se accentuează de la o zi la alta, şi stomacul, ficatul, rinichii, circulaţia sanguină sunt afectate de medicamentele care le ia pentru durere.  Cu atât mai mult sunt regretabile presiunile psihologice chiar numai induse, care au contribuit la şocul emoţional devastator.  Starea ei este acum de nedescris mai tragică decât înainte.  După două zile petrecute în spital sub sedative, Carmen a venit acasa. După alte trei zile, starea ei psihică s-a înrăutăţit din nou.  Când nu şi-a mai recunoscut mama, nici locul unde se afla, şi strigătele ei nu mai conteneau, chiar mama s-a văzut obligată să cheme salvarea.

Vă invit să lăsăm la o parte orice dezbateri doctrinare şi să ne rugăm pentru Carmen.

Cu greu am reusit sa aflu ce se intamplase.  Printre gemete de durere, cu intreruperi repetate, a reusit in cele din urma sa-mi spuna: Fetita mea… a fost luata azi noapte de ambulanta si… dusa la spitalul de psihiatrie! Vecinii, i-au chemat!… De trei zile fetita mea a refuzat sa manance! Isi dorea sa moara! A inchis obloanele si statea in intuneric! Apoi, aseara a inceput sa urle de durere si disperare. La tipetele ei, vecinii au sunat la politie! Pe langa boala care o macina, acum a venit si prabusirea sufleteasca! Nu mai pot! Dumnezeu ne-a parasit! De ce ne-a parasit Dumnezeu?

Stiam ca fata sorei noastre si-a intrerupt studiile in ultimul an de facultate din pricina unei boli degenerative la nivelul sistemului osos, cu consecinte groaznice, iar mama a plecat din tara la ea sa o ajute.  I-a vorbit despre Domnul Isus, atat cat stia si ea din experienta scurta de cand s-a intors la Dumnezeu.  Anul trecut cineva a calatorit o distanta considerabila si s-a dus sa se roage pentru vindecarea ei.  Nu s-a intamplat nimic.  Amandoua apreciau sacrificiul si compasiunea fratelui respectiv.  Starea tinerei a continuat sa se inrautateasca.  Cele trei, o fiica bolnava, o mama indurerata si o bunica cardiaca si nevazatoare, asteptau o minune.  Erau totusi recunoscatoare lui Dumnezeu ca reusesc sa supravietuiasca intr-o tara straina.  Se rugau toate trei si citeau impreuna Biblia.  Sora noastra chiar avea puterea sa il viziteze la azil pe sotul mamei ei, care cu un an in urma fusese violent si ii maltratase fiica bolnava.

Cand ne-a sunat fratele si ne-a spus ca vrea sa vina din nou sa se roage pentru vindecarea ei, am inceput sa speram mai mult intr-o minune.  Doua zile a discutat cu fiica mea, s-a rugat pentru ea si a facut ungerea cu untdelemn in numele Domnului.  Dupa plecarea lui, cateva zile a fost increzatoare si linistita.  Apoi a inceput sa fie tacuta si tot mai trista.  De trei zile a refuzat sa manance si aseara s-a intamplat dezastrul!… Nu inteleg de ce dupa rugaciune?…  De ce a ingaduit Dumnezeu sa treaca prin acest soc?

Am ascultat cu tristete.  Acum se temea sa mearga la spital.  – Fata mea nu vrea sa ma mai vada!… Sigur, medicii i-au dat pastile si de-acum e o leguma!  Si-a pus atatea sperante in vizita si rugaciunea fratelui…  Ne-a ajutat cu sfaturile lui, dar Dumnezeu nu vrea sa ne asculte!  Ne-a parasit! Sunt o pacatoasa!  Poate fata plateste pentru pacatele stramosilor nostri!  (O sora care umbla din biserica in biserica, i-a vorbit despre faptul ca fata ar purta pacatele generatiilor anterioare).  Apoi, aceleasi intrebari izvorate din disperare si durere, se repetau mereu la telefon.

Cand am prins un moment potrivit i-am spus:  Te rog sa te duci la spital sa-ti vizitezi fata! Este mai bine sa stii adevarul decat sa traiesti sub teroarea a tot felul de presupuneri.  Fata ta are acum nevoie de vindecarea sufletului.  Da, Dumnezeu putea sa-l foloseasca pe fratele care a venit sa se roage pentru ea! Dar, el nu-L putea folosi pe Dumnezeu!…  Daca Dumnezeu are un alt plan pentru fiica ta?  Daca El vrea sa o binecuvanteze fara sa inlature suferinta?  Biblia spune ca suferinta este uneori un har si o chemare speciala din partea Domnului pentru binecuvantarea altora.  Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori pentru vindecare.  Dar, Domnul i-a raspuns: Harul Meu iti este de ajuns!

Ai auzit de Joni Ereckson? – Da, am vazut filmul? – Ce ar fi trebuit sa faca Joni, care la 17 ani a ramas paralizata pe viata?  In perioada comunista, Joni a vizitat Romania si a fost si in biserica noastra.  Desi era intr-un carucior cu rotile si isi misca mainile cu ajutorul unor aparate, Joni era plina de bucurie si marturia ei era coplesitoare.  – Ati intalnit-o pe Joni? – a raspuns surprinsa.  Da, si am vazut bucuria ce radia din sufletul ei.  Deodata, cu o voce linistita mi-a raspuns: Am vazut si eu filmul. Intr’adevar,…!  Dar, Jony are o misiune in lume! – a continuat cu o voce tremuranda.

Da, fetita mea are nevoie sa-i fie vindecat sufletul! Dar, oare de ce nu i s-au spus aceste lucruri?  De ce ?  Unde este acum fratele… ?… sa-i spuna aceste lucruri! Era mai bine sa nu fi venit! A sperat atat de mult!  De ce sa treaca prin asa dezamagire?…  – Nu stiu ce sa-ti raspund, dar stiu ca Domnul Isus a strigat de pe cruce:  Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?  A fost cel mai adanc abis, care a devenit pentru noi cea mai mare binecuvantare!…  Du-te la ea la spital si noi vom continua sa ne rugam pentru voi!

***

Dupa ce am inchis telefonul mi-am amintit ca apostolul Pavel marturiseste: “El ne-a izbavit si ne izbaveste… si avem nadejdea ca ne va mai izbavi inca.   Voi insiva ne veti ajuta cu rugaciunile voastre…” (2 Corint. 1:10-11).  Rugaciunea pentru bolnavi si pentru cei ce trec prin necazuri este un ajutor pretios de care nu trebuie sa ne lipsim unii pe altii.

Dar, sa nu uitam ca Dumnezeu este SUVERAN!  Si ca in atotstiinta si dragostea Sa, El face ca toate lucrurile (inclusiv suferinta) sa coopereze spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28).  Oare in cate situatii, cei ne-vindecati de o anumita boala sunt condamnati la suferinte sufletesti mai mari, tocmai de catre vindecatori?

În ochii lor, generaţiile târşâite prin Comunism, turme dezorientate ale tranziţiei, nu au decât ţarcuri închise, bătătorite, aride, lipsite de  prospeţime şi viaţă.  Ei caută ceva ce este sau măcar pare REAL; ceva ce provoacă şi satisface; ceva ce îi face să plângă sau să râdă.  Ei nu suportă viaţa insipidă, chiar dacă ceea ce primesc în locul „pâinii de fiecare zi” este fastfood sau junkfood.

Dar nu despre generaţia M.J. vreau să vorbesc, ci despre o generaţie de Ado şi tineri crescuţi în bisericile de tradiţie evanghelică, despre aceia care se simt abandonaţi, marginalizaţi şi judecaţi în propriile biserici. Citeste aici:

Personal, consider ca rolul statului ar trebui sa fie acela de a incuraja prin facilitati fiscale, efervescenta implicarii cetatenilor sai in sustinerea bisericilor, si atunci bisericile ar contribui mai mult la solutionarea problemelor din societate. Subventii

          Ascultați ceruri,

          și ia aminte pământule,

          căci Domnul vorbește:

          ‘Am hrănit și am crescut

          niște copii,

          dar ei s-au răsculat

          împotriva Mea.

          Boul își cunoaște stăpânul

          și măgarul cunoaște

          ieslea stăpânului său:

          Dar Israel nu Mă cunoaște,

          poporul Meu nu ia aminte la Mine’

         Isaia 1:2-3

Există-n cosmos vreo durere

asemeni cu durerea Lui?

Bam-Bum, Bam-Bum, ce sfâșiere!

Să fie pe pământ tăcere!

Bam-Bum, Bam-Bum, cu ce putere

răsună bolta cerului.

Când singure se-ntorc acasă,

în poartă vitele se-opresc.

Doar fiii Mei seduși se lasă,

nu Mă cunosc și nu le pasă,

că inima de dor Mi-e arsă,

că plâng când ei se răzvrătesc.

Să faci în mintea ta tăcere!

S-auzi, Bam-Bum, Bam-Bum mereu.

Chiar iadu-i strigăt de durere!

Cu ce adâncă sfâșiere,

e smuls pe veci acel ce piere

din inima lui Dumnmezeu.

Vasile Al. Taloș, București, 24.02.2009

 O, de mi-ar fi capul

 plin cu apă,

 de mi-ar fi ochii

 un izvor de lacrimi,

 aș plânge zi și noapte

 pe morții

 fiicei poporului meu!

 (Ieremia 9:1)

O, de mi-ar fi capul un ocean de lacrimi

și izvor de perle ochii mei de-ar fi,

cum aș plânge neamul amorțit în patimi,

cu speranța-n suflet că se va trezi!

Cum aș vrea să curgă harul mântuirii

peste solul tare, ars și însetat

de plăceri și-ambiții – nori ai amăgirii,

goi, purtați de vânturi pe-un pământ uscat!

Cand tăcută moartea pe ferestre urcă

și când negre umbre din adânc se strâng,

pentru cei ce harul nu l-au primit incă,

dă-mi Iisuse lacrimi ca să pot să plâng!

O, dă-mi azi Iisuse, lacrimile Tale

care-au curs pe drumul spre Ierusalim,

dă-mi să simt povara cântului de jale

pentru generații ce merg în declin!

Umple-mi Doamne pieptul, umple-l cu suspine

pentru morții-n spirit care rătăcesc,

nepătrunși de taina crizei care vine,

când de munții nopții pașii își lovesc!

O, de mi-ar fi capul un ocean de lacrimi

și izvor de perle ochii mei de-ar fi,

cum aș plânge neamul amorțit în patimi,

cu speranța-n suflet că se va trezi!                                   

            Vasile Al. Taloș

Biserica Bunavestire,

București, 02. 02.2009

              Comunitatea lui Iisus

                                         Vasile Al. Talos

 Aici nu mai este

 nici Grec, nici Iudeu

 nici taiere imprejur

 nici netaiere imprejur

 nici Scit, nici Barbar,

 nici liber, nici sclav;

 Hristos este totul

 in toate si-n toti 

(Coloseni 3:11)

Aici nu sunt garduri

sa-nstraineze

nici bariere

sa limiteze

nici paravane

sa camufleze

nu mai sunt tarcuri

sa izoleze

nu sunt hotare

sa exileze

nu mai sunt ziduri

sa-ndeparteze

Sunt inimi deschise

spre semenii lor

sunt punti peste frica

sunt aripi de dor

sunt miei vulnerabili

trimisi intre lupi

albini ce aduna

nectarul in stupi

sunt oi ce-alapteaza

si-nduhovnicesc

pe cei ce Cuvântul

ca lapte-l doresc

Aici numai Domnul

e totul in toti   

El singur traieste

in vii si in morti

Aici doar Mesia

in inimi sfintit

se-nalta prin Duhul

ca Domn proslavit

Aici prin iubire

se leaga cu dor

o singura turma

un singur Pastor

Aici bunatatea

rodeste smerit

in solul iertarii

cu lacrimi stropit

Aici adevarul

in dragoste spus

indreapta privirea

mereu spre Iisus

Aici in ogorul

cu har semanat

dreptatea si pacea

s-au imbratisat

Aici taina slavei

Hristosul in noi

descopera harul

nadejdii de-apoi

si-aduce in suflet

mireasma de sus

prividu-L in semeni

pe Domnul Iisus

icoana de slava

in frati si surori

a Celui ce ESTE

si vine pe nori

Biserica locala—comunitatea de credinta, speranta si iubire crestina zidita de Domnul Iisus—este menita sa fie in lume o forta, nu o farsa.  Acolo unde se implineste ca familie duhovniceasca si intelege ca este trimisa intr-o societate mereu in criza, comunitatea lui Iisus devine cea mai puternica si vizibila dovada a faptului ca Dumnezeu exista si ca lucreaza si azi.

                                 Vasile Al. Talos

Ieremia 1:11-12

Liderul vizionar vede lucrurile care inca nu sunt, ca si cum ar fi, pentru ca Dumnezeu le cheama in fiinta. Cand Dumnezeu ne cheama la slujire, El ne deschide ochii. “In anul mortii imparatului Ozia, am vazut pe Domnul!”, marturiseste profetul Isaia. “Pe la amiaza, imparate, pe drum am vazut o lumina!” exclama apostolul Pavel. Proorocul Habacuc se plange, “Pentru ce ma lasi sa vad nelegiurea?” Si parca, Dumnezeu ii raspunde: “Ferice de tine, ca vezi! Cei mai multi nu vad!” In fata unui zid ai nevoie sa se deschida o fereastra ca sa vezi dincolo!

1. Pastrarea Unitatii in Diversitate a miscarii baptiste din Romania dobandeste o noua perspectiva in lumina Statutului votat de Congresul Cultului si recunoscut de Guvernul Romaniei.

Organizarea institutionala a bisericilor locale in comunitati bisericesti teritoriale, cuprinzand de regula cateva judete, precum si in Uniunea Baptista la nivel national, asigura cadrul legal de reprezentare in fata Statului si de exprimare a unitatii doctrinare a baptistilor din Romania.

Principiul „Asocierii” prevazut in Statut (art.1 lit.b) stabileste ca:

Bisericile baptiste din România sunt biserici surori. Ele se asociază cu scopul de a se sprijini reciproc, de a susţine împreună mărturia creştină, de a veghea la păstrarea nealterată a învăţăturilor Sfintelor Scripturi, de a colabora în misiune şi de a-şi apăra libertatea religioasă.

Daca in comunism, Uniunea Baptista dicta asupra conduitei bisericilor locale, noul Statut garanteaza autonomia si libertatea acestora:

Daca dupa 1989, asocierea bisericilor baptiste la nivel national se facea numai in cadrul institutional, in structuri cultice cu personalitate juridica, actualul Statut (art.1 lit.c) prevede:

Organizarea informala a bisericilor in cercuri misionare nationale, fara personalitate juridica, fara comitete si functii de conducere, ar putea reprezenta mijlocul revigorarii spirituale si misionare a bisericilor baptiste din Romania. Respect fiecare conducere a Uniunii Baptiste care respecta autonomia bisericii locale; sustine interesele bisericilor in fata autoritatilor Statului; si incurajeaza unitatea in diversitate, precum si diversitatea in unitate. Ca baptisti, nu suntem toti de aceeasi parere, dar ne respectam unii pe altii. Cred ca principiul baptist universal: „In lucrurile esentiale, UNITATE, iar in cele ne-esentiale, LIBERTATE” se aplica si in cazul bisericilor baptiste din Romania.

2. “Motoarele” unei noi Miscari Spirituale. In plan spiritual, fara putere de sus, orice institutie bisericeasca si orice strategie omeneasca sunt falimentara. A.W.Tozer scrie ca suntem gresiti atunci cand incercam sa invingem apeland doar la “un front unit”. Crucile din cimitir, spune el, prezinta un front unit, dar ele stau mute si neajutorate in timp ce lumea trece pe langa ele. (The Divine Conquest).

In comunism, institutiile cultice de reprezentare au fost de multe ori folosite pentru a suprima innoirea spirituala. Dupa revolutie, ne-am imprastiat in zeci de directii si nici o institutie cultica nu ne mai poate aduna eficient. Institutiile cultice pot impune uniformitate, dar nu pot crea acea unitate duhovniceasca motivatoare pentru care S-a rugat Mantuitorul. (Evanghelia dupa Ioan 17)

Prin natura lor, institutiile de reprezentare au menirea de a veghea la pastrarea valorilor biblice si a traditiei evanghelice; chiar de a solidariza bisericile in fata unor pericole; dar nu pot da nastere unor miscari spirituale viguroase. In Israel, preotul conducea inchinarea rituala si pastra traditia; profetul, dimpotriva, provoca poporul spre noi orizonturi spirituale si demola formalismul religios. Miscarea baptista are nevoie atat de echilibrul si stabilitatea institutionala, cat si de provocarea profetica si mobilizarea spirituala din partea unor lideri vizionari.

Numai acolo unde oamenii vin impreuna pentru ca impartasesc aceeasi viziune se aprinde flacara pasiunii pentru Dumnezeu si a compasiunii pentru oameni. Viziunea impartasita impreuna, aduna, motiveaza, descatuseaza energii spirituale si atrage resurse. Merg doi oameni impreuna daca nu se invoiesc, intreaba proorocul Amos. Actualul Statut ofera posibilitatea coagularii spirituale informale in cercuri misionare nationale de biserici care impartasesc aceeasi viziune. Aceste cercuri misionare ar putea reprezenta adevarate „motoare” care sa descatuseze potentialul spiritual din miscarea baptista.

Institutionalizarea excesiva, pe de o parte, imprastierea sau competitia, pe de alta parte, vor aduce numai regres spiritual in miscarea baptista. Boabele de grau pastrate in containere sunt bune si pentru coliva!!! Cele imprastiate pe drumuri si lasate de izbeliste sunt ciugulite de pasari! Numai boabele de grau semanate in ogor privind spre recolta viitoare, vor face sa creasca holdele Imparatiei si ale unui seceris spiritual bogat! Dar nu exista si ispite in aceasta organizare informala? Nu vor fi folosite aceste cercuri pentru lupte interne?

3. Imparatia si Parohialismul. Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat orice biserica sau confesiune crestina. Cand apostolul Barnaba a ajuns in Antiohia (Fapte 11:23) a vazut harul lui Dumnzeu si s-a bucurat. Barnaba nu „a vazut” ca grecii se imbracau altfel decat evreii, nici ca mancau alte meniuri sau ca foloseau altfel de instrumente si o alta muzica pentru a-L lauda pe Dumnezeu. Barnaba i-a indemnat pe toti sa ramana cu inima hotarata alipiti de Domnul Iisus.

Parohialismul se manifesta in orice biserica sau confesiune religioasa si reprezinta de fapt problema prestigiului, controlului si puterii. Lumea patrunde in biserici nu atat prin forme si manifestari exterioare, cat prin motivatiile ascunse ale inimii. Experienta de la Dalles m-a invatat ca acolo unde dispare tentatia puterii si a controlului, dispare si lupta intre frati.

In biserica Bunavestire (care se aduna duminica dimineata la Sala Dalles), fiecare credincios este invitat sa isi deschida casa pentru a avea „biserica in casa” sau este invitat sa se implice intr-un grup de ucenicie. Fiecare credincios, barbat sau femeie, are posibilitatea sa se implice in slujirea si indrumarea unui grup mic, in masura dedicarii personale si a maturitatii spirituale. Fiecare se califica in aceasta slujire potrivit cu roada pe care o aduce. Daca privesti in urma ta si vezi ca nu te urmeaza nimeni, nu esti lider! Deci, nu e vorba de „pozitie” stabilita prin adunarea generala sau prin hotarare de comitet. Cine nu mai are pe cine sluji, nu mai este lider (slujitor)!

Comitetul bisericii Bunavestire se aduna de aproximativ patru ori pe an pentru planificare strategica si administrarea fondurilor bisericii (Atentie nu preluati forma, fara fond!). Liderii grupurilor mici, in schimb se intalnesc in fiecare saptamana sau cel putin o data la doua saptamani. Nimeni nu poate fi membru in comitet daca nu se califica prin slujirea ca lider in grupurile mici. Nu exista competitie pentru comitetul bisericii, deoarece implinirea fiecaruia vine din slujirea in grupurile mici. Comitetul functioneaza ca „organ colectiv” de decizii in problemele financiare, de directie strategica si de disciplina, atunci cand este cazul. Pastoresc biserica impreuna cu liderii grupurilor mici.

In zadar tinem predici prin care vestejim lupta pentru pozitii, daca in biserica „inaltam” functiile si nu „eliberam” slujirea. Sloganul: „I-am ales, deci trebuie sa-i ascultam!” ar trebui sa faca loc principiului „Ne slujesc ca modele, deci merita sa-i urmam!”. Cine vrea sa controleze lucrarea lui Dumnezeu impune propriile lui limite extinderii Imparatiei Sale. Avem nevoie de incredere in creativitatea „madularelor bisericii” sub calauzirea si inspiratia Duhului Sfant. „Caci Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia!” 2 Corinteni 3:17

4. Viziunea Viitorului care Inflacareaza Prezentul! In anii ’70, pastorul Liviu Olah vedea ziua cand in Romania se va predica Evanghelia pe stadioane, la radio si la televiziune; vedea ziua cand va avea libertatea sa boteze in apele Crisului; vedea ziua cand copiii vor invata Biblia in scoli; vedea ziua cand nu va mai fi slavit omul, ci Hristos. Vedea ziua cand bisericile vor fi pline de oameni care se roaga; vedea ziua cand Romanii vor fi misionarii lumii!

Ziua aceea a venit, dar oare pentru cati?

La intrebarea: Ce vezi prin credinta?, roaga-te si incearca sa raspunzi:

Personal, prin credinta,

Vestea buna este ca aceasta miscare spirituala este posibila acum! Trebuie numai ca duhul de judecata sa dispara dintre noi; sa ne bucuram de harul lui Dumnezeu care lucreaza in bisericile care au o alta viziune, o alta strategie misionara si de ce nu, chiar o alta traditie decat noi.

Ce vezi acolo-n slavi inaintand
Vad un cazan intors spre miazanoapte

Si vad Carpatii nostri intr-un nor
Si-o ploaie deasa cum patrunde-n lana
Si-i dusa-n spate lana de-un popor
Ce seamana cu maica mea strabuna

Aceasta vad acum si inteleg
Ca neamul meu de veghe va ramane
Sa poata tine sfesnicul aprins
Pe muntii rasaritului de maine
(Ioan Alexandru, Inspiratie, publicata in 1982)

APEL CATRE PASTORI

Robert Putnam, profesor al universitatii Harvard a descris individualismul societatii Occidentale in articolul intitulat “Bowling Alone”. <Bowling> este jocul de popice care in mod normal se joaca in echipa. <Alone> inseamna singur. Cu alte cuvinte ne facem ca jucam in echipa, dar fiecare arunca bila pe culoarul lui. Bisericile sunt menite sa aduca oamenii impreuna ca familie duhovniceasca. Spiritul lumii ne face sa alergam fiecare pe culoarul lui. Cand trofeul sunt pozitiile sau functiile, spiritul lumii este inflacarat, iar Duhul lui Dumnezeu ajunge sa fie intristat. Iata de ce coagularea informala a bisericilor in jurul unor viziuni biblice si a spiritului de sacrificiu reprezinta singura solutie viabila pentru revigorare spirituala si misionara.

Indemn dar, pe acei pastori sau lideri care au o viziune clara a misiunii lor in biserica si in lume, sa ia initiativa si sa invite la colaborare in rugaciune, evanghelizare, slujire si misiune, alti pastori si alte biserici, si astfel, sa se formeze cercuri misionare la nivel national (CMN).

Cercurile misionare nationale trebuiesc initiate de lideri cu viziune si nu de institutiile cultice (comunitati teritoriale sau Uniune). Cand preotul Iosif Trifa a initiat “Oastea Domnului”, i s-a cerut sa o numeasca <Oastea Bisericii>, iar conducatorul grupurilui de ostasi dintr-o localitate sa fie numit din oficiu, preotul paroh in functie. Iosif Trifa a exclamat indurerat: “Aceasta ar insemna sfarsitul Oastei! Oastea nu este o organizatie, ci un voluntariat duhovnicesc.”

Institutiile cultice au rolul lor de reprezentare si conservare. Nu asteptati schimbarea si revigorarea spirituala de la programe institutionale! Imparatia lui Dumnezeu este “o samanta”, nu “un program”! Veniti sa destelenim un ogor nou si sa nu mai semanam intre spini!

Invit pe toti cei ce doresc sa inteleaga si sa experimenteze Biserica in Spiritul Apostolic, sa imi scrie pe adresa: vtalos@aol.com

Pastor, Vasile Al. Talos

După revoluţie am avut ocazia să-l întâlnesc pe preotul (apoi episcopul) greco-catolic, părintele Guţiu din Cluj-Napoca. Când l-am intrebat cum au fost anii de teroare stalinistă, mi-a răspuns cu blândeţe: “Pentru mine a fost har! Am intrat in închisoare la 24 de ani şi am ieşit la 40 de ani… A fost harul Domnului Iisus!”

Generaţia titanilor credinţei (indiferent de confesiunea creştină căreia au aparţinut şi din care au facut parte Richard Wurmbrand, arhiepiscopul Todea, Traian Dorz, Nicolae Steindhart, Mircea Vulcanescu, Nicolae Moldovan, Constantin Tudose, Francisc Visky si mulţi alţii), a cunoscut în perioada 1948-1964, teroarea comunistă în toată agresivitatea ei. Teroarea şi regimul de exterminare al celor arestaţi pentru credinţă; teroarea şi intimidarea celor rămaşi acasă, au reprezentat “gulagul” românesc.

M-am născut la sfârşitul celui de al Doilea Razboi Mondial. Aşadar, ca adult am cunoscut doar umbra terorii care s-a extins peste biserici în anii care au urmat. Cand, în 1965 am început cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti si apoi in 1969, când am fost ordinat (hirotonit) pastor al Bisericii “Sfânta Treime” din Bucureşti, în bisericile din România domnea intimidarea, suspiciunea şi lipsa de perspectivă. Mulţi slujitori ai bisericilor erau îngenunchiaţi în sufletele lor, intimidaţi de aroganţa şi brutalitatea “împuterniciţilor” şi ofiţerilor de Securitate. În acelaşi timp, în inimile multor credincioşi mocnea nemulţumirea faţă de compromisurile liderilor religioşi impuşi de regimul comunist.

Câţiva diaconi ordinaţi îndeplineau pe ascuns serviciile de botez pentru acei convertiţi care nu proveneau din familii baptiste şi pe care mulţi păstori nu îi botezau public, deoarece Departamentul Cultelor îi ameninţa cu destituirea. Îmi amintesc, că la Congresul Cultului din 1972 am luat cuvântul şi am cerut ca botezul să fie considerat act de cult asemenea Cinei Domnului şi păstorii să-l poată îndeplini fără să ceară aprobare. Conducerea Congresului nu a luat în seamă solicitarea mea. Dar, cu acea ocazie am intrat în atenţia specială a Departamentului Cultelor şi a Securităţii.

În perioada respectivă era foarte greu să ai încredere chiar în colegii păstori. În primăvara anului 1972, m-am dus la Iosif Sarac, unul dintre puţinii păstori care aveau curaj să infrunte deschis Departamentul Cultelor şi l-am rugat să accepte un timp de rugăciune împreună cu mine în fiecare săptămână. Îmi amintesc cum m-a privit cu neîncredere şi m-a întrebat: “Cine te-a trimis la mine? Vor să afle ce gândesc?”  L-am asigurat că doresc sprijin spiritual din partea lui, ca unul care are mai multă experienţă. Iosif Sărac urmase studiile teologice în perioada 1954-1959. Intrase în slujba de păstor cu zece înaintea mea şi trecuse deja prin experienţa destituirii. Am început să ne rugăm împreună.

In vara aceea l-am întâlnit pe Iosif Ţon care se intorsese de la Oxford şi care a fost acceptat profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. Prima mea întâlnire cu Iosif Ţon a fost impresionantă! Iosif Ţon m-a întrebat cum predic Evanghelia. I-am răspuns oarecum jenat că nu am avut profesor de homiletică în Seminar şi că mă străduiesc să le explic oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. M-a încurajat şi mi-a spus: “Nici eu nu predic după reguli homiletice! Transmit oamenilor un mesaj şi caut să fie cât mai clar!” Viziunea lui, m-a cucerit!  Mai târziu am avut un timp săptămânal de rugăciune împreună.  

In iarna sau primăvara anului următor s-au pus bazele unei părtăşii care avea sa însemne extrem de mult pentru mine personal şi chiar pentru evenimentele ulterioare. Astfel din părtăşia celor cinci, Iosif Sărac, Iosif Ţon, Vasile Brânzei, Pascu Geabou, Vasile Taloş, s-a născut “tărdelaşul”; nume peiorativ dat întâlnirii noastre de rugăciune de către “zvonerul” şi coordonatorul reţelei de “răspândaci” din bisericile baptiste.

Aproape un an de zile am discutat împreună despre starea spirituală a bisericilor baptiste din România şi ne-am rugat pentru vremuri de libertate. Minunea s-a produs însă cu noi şi în noi! În acel grup de rugăciune am fost eliberaţi de orice teamă. Am înţeles că suntem în mâna Lui (Dumnezeu) şi nu în mâinile lor! Am hotărât să acţionăm şi să slujim liberi de orice restricţii ale Departamentului Cultelor şi să plătim orice preţ pentru Evanghelie. Iosif Ţon a scris lucrarea “Cine îşi va pierde viaţa, o va câştiga!”. Lucrarea aceasta a pus pe jar autorităţile comuniste.    Conducerea Uniunii Baptiste a iniţiat excluderea din Cult a lui Iosif Ţon. In acea împrejurare, am scris memoriul adresat de cei 50 de păstori baptişti lui Ceauşescu.   Consider că această acţiune a păstorilor s-a născut în spiritul de jertfă şi de unitate frăţească a “tărdelaşului” care s-a extins în întreaga ţară.

Iosif Sărac, Geabou Pascu şi Brânzei Vasile (fusese păstor şi înainte de 1969) cunoşteau mai bine situaţia bisericilor din anii “arondării” (desfiinţarea câtorva sute de biserici baptiste) şi ai „reglementării serviciilor religioase”, ca unii care slujiseră în perioada de teroare post-stalinistă impusă în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Hruşciov. Îmi amintesc de râvna şi patosul lui Iosif Sărac, de îndrăzneala şi determinarea lui Pascu Geabou, de calmul şi vorba pătrunzătoare a lui Vasile Brânzei şi de meditaţiile încurajatoare ale lui Iosif Ţon.

În acea perioadă eram aproximativ 130 de păstori baptişti în ţară. Adunarea semnăturilor pe „Memoriul celor 50”, cum avea să fie numit mai târziu, a fost o adevărată aventură prin credinţă. Eu am plecat spre Ardeal şi Bihor, Iosif Sărac şi Pascu Geabou au plecat spre Banat, prin Muntenia şi Oltenia. (Altădată, poate voi povesti mai mult). În ţară, am descoperit colegi tot atât de liberi în sufletul lor ca şi noi. Unii aşteptau de mult un astfel de moment, alţii s-au eliberat de teamă tocmai prin această provocare. Şansa noastră, a grupului din Bucureşti, a purtat un nume: “tărdelaş”, adică, UNITATE! Împreună am descoperit ce forţă extraordinară este unitatea frăţească. Am avut curaj să acţionăm deoarece ne simţeam UNA în Hristos! Sunt convins că şi alţi păstori ar fi acţionat, dar se simţeau prea singuri!

Apoi, am descoperit că “Leul” care ne ameninţa era legat! După ce am depus memoriul la registratura Consiliului de Stat al R.S. România, împreună cu Iosif Sărac, Pascu Geabou şi Vasile Brânzei am intrat în biroul pentru înscrierea în audienţă la preşedintele Statului. Când am cerut audienţă la Ceauşescu, şeful biroului de audienţe, ne-a răspuns sfidător. Eram doar patru păstori baptişti şi nimic mai mult! Atunci, i-am înmânat memoriul şi i-am arătat numărul de înregistrare. Când a văzut semnăturile de pe memoriu, atitudinea lui s-a schimbat deodată. Mai târziu aveam să înţeleg că satrapii dictatorului tremurau pentru ei înşişi şi pentru poziţiile lor ori de câte ori vreo situaţie scăpa de sub control.

În anii care au urmat, am sărbătorit biruinţa harului lui Dumnezeu în bisericile baptiste (şi nu numai), dar în mijlocul multor şicane venite din partea autorităţilor comuniste şi din partea “fraţilor” mincinoşi. Tot mai mulţi păstori şi lideri ai bisericilor ne simţeam însărcinaţi cu apărarea Evangheliei şi cu desprinderea bisericilor din robia impusă de dictatura comunistă.

Umbrele terorii anilor anilor ’50 şi ’60 nu mai aveau putere de intimidare asupra păstorilor şi credincioşilor din majoritatea covârşitoare a bisericilor baptiste!

Îmi amintesc două evenimente speciale de evanghelizare care au avut loc în biserica “Sfânta Treime” din Bucureşti. În ianuarie 1974, am organizat în biserică o săptămână de evanghelizare, la care a predicat Iosif Ţon. La încheierea săptămânii, i-am invitat pe toţi cei ce mărturisiseră credinţa lor în Iisus Hristos. Au răspuns 153 de persoane! În acel moment, ne-am amintit de pescuirea minunată, când după învierea Domnului Iisus şi la porunca Lui, ucenicii au aruncat mreaja în mare şi au prins 153 peşti mari (Ioan 21:11).

A doua experienţă care doresc să o amintesc a fost Evanghelizarea din noiembrie 1989, în săptămâna în care a avut loc ultimul Congres al P.C.R. Dr. Samuel Kamaleson din India predica, iar sala, balconul, demisolul, holul, curtea şi aleea din faţa bisericii “Sfânta Treime” erau pline de ascultători. Securitatea şi Departamentul Cultelor au trimis în fiecare seară emisari să mă someze să opresc Evanghelizarea. Motivul??? “Organele Supreme” de Partid nu admit ca în timpul Congresului să aibă loc manifestări religioase! Le-am răspuns că am programat Evanghelizarea cu doi ani înainte şi că nu vom renunţa nici măcar la o singură seară de evanghelizare.

Pentru ultima seară, am cerut membrilor bisericii să rămână acasă şi să lase locurile lor, tinerilor. Sâmbătă seara, cu o oră înainte ca să înceapă evanghelizarea, clădirea bisericii era plină până la refuz. Mulţimea tinerilor se înghesuia pe culoare, iar unii au intrat în baptistierul de lângă amvon. M-am dus la hotel să îl aduc pe Samuel Kamaleson. “În seara aceasta nu voi predica!”, m-a întâmpinat el. “Securitatea mi-a spus că produc dezbinare între baptişti!” Dr. Samuel Kamaleson este pastor metodist. “Nu se poate”, i-am răspuns eu, “Securitatea minte!”. “Înţeleg, dar eu le-am promis…!” Am crezut că fac atac cerebral. “Dar daca este OK, a continuat Samuel Kamaleson, voi cânta şi voi depune mărturie despre modul în care m-am întors la Dumnezeu!” Îmi venea să îl strâng în braţe. “E, OK! E, OK!”, am exclamat eu.

Timp de două ore, Dr. Samuel Kamaleson a vorbit tinerilor despre Iisus Hristos şi a presărat “mărturia” sa cu cântece religioase în limba Tamâl şi în engleză. Introducerea fiecărui cântec era o adevărată predică. Poetul Ioan Alexandru era în sală împreună cu câţiva poeţi basarabeni. A compus o poezie în amintirea acelei seri de revărsare de har. La terminare, tinerii bisericii, m-au înconjurat şi m-au felicitat pentru ideea extraordinară de a-i cere pastorului Samuel Kamaleson să nu predice, ci să mărturisească întoarcerea sa la Dumnezeu. “A fost cea mai minunată seară!”, exclamau ei încântaţi. “Vă mulţumesc pentru felicitări, dar n-a fost ideea mea… A fost ideea Securităţii! ”

Atunci am înţeles că Dumnezeu poate să schimbe ceva în România. La plecare, pe aeroport, Dr. Samuel Kamaleson mi-a spus ca Securitatea i-a interzis sa mai vină în România. L-am rugat să îmi promită că dacă Dumnezeu va aduce schimbări în România, se va întoarce cât mai curând. Programul lui de misiune mondială era întocmit pe doi ani înainte. În februarie, 1990 Dr. Samuel Kamaleson a predicat la sala Polivalentă şi aproximativ 5.000 de persoane au răspuns invitaţiei de a-L accepta pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn.

P.S.

Un gand de recunostinta pentru biserica “Sfanta Treime” care s-a dovedit a fi “cetate de lumina asezata pe stanca” si o comunitate de credinta dedicata Mantuitorului, fara compromisuri. Cand ma intorceam de la confruntarea cu Departamentul Cultelor sau cu Securitatea, biserica “Sfanta Treime” era familia duhovniceasca in care gaseam sprijin , incurajare si chiar provocarea de a merge inainte. Experienta din Faptele Apostolilor 4:21-25 devenise si experienta mea in biserica. Stiam intotdeauna ca vin la “ai mei”!

Biserica era amenintata cu desfiintarea si demolarea cladirii din Sos. Mihai Bravu 106, dar membrii bisericii erau gata sa plateasca si acest pret, numai sa ramana credinciosi Domnului Iisus. Intr-o comunitate de credinta, speranta si iubire autentica, nu puteai umbla decat drept inantea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor. Au fost si incercari de dezbinare, dar niciodata nu au avut succes. Rugaciunile fratilor si surorilor (chiar ale celor mai simple si mai in varsta) erau mai puternice decat amenintarile lor. Tinerii erau inflacarati si pregatiti de orice confruntare! “History means people!”, spunea Samuel Kamaleson. Istoria inseamna persoane! Ce multa dreptate avea! O istorie facuta aici pe pamant, scrisa in ceruri si sarbatorita prin Duhul Sfant!