UMBRA TERORII COMUNISTE
ianuarie 29, 2008 by V.Al.Talos
Pastor, Vasile Al. Talos
După revoluţie am avut ocazia să-l întâlnesc pe preotul (apoi episcopul) greco-catolic, părintele Guţiu din Cluj-Napoca. Când l-am intrebat cum au fost anii de teroare stalinistă, mi-a răspuns cu blândeţe: “Pentru mine a fost har! Am intrat in închisoare la 24 de ani şi am ieşit la 40 de ani… A fost harul Domnului Iisus!”
Generaţia titanilor credinţei (indiferent de confesiunea creştină căreia au aparţinut şi din care au facut parte Richard Wurmbrand, arhiepiscopul Todea, Traian Dorz, Nicolae Steindhart, Mircea Vulcanescu, Nicolae Moldovan, Constantin Tudose, Francisc Visky si mulţi alţii), a cunoscut în perioada 1948-1964, teroarea comunistă în toată agresivitatea ei. Teroarea şi regimul de exterminare al celor arestaţi pentru credinţă; teroarea şi intimidarea celor rămaşi acasă, au reprezentat “gulagul” românesc.
M-am născut la sfârşitul celui de al Doilea Razboi Mondial. Aşadar, ca adult am cunoscut doar umbra terorii care s-a extins peste biserici în anii care au urmat. Cand, în 1965 am început cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti si apoi in 1969, când am fost ordinat (hirotonit) pastor al Bisericii “Sfânta Treime” din Bucureşti, în bisericile din România domnea intimidarea, suspiciunea şi lipsa de perspectivă. Mulţi slujitori ai bisericilor erau îngenunchiaţi în sufletele lor, intimidaţi de aroganţa şi brutalitatea “împuterniciţilor” şi ofiţerilor de Securitate. În acelaşi timp, în inimile multor credincioşi mocnea nemulţumirea faţă de compromisurile liderilor religioşi impuşi de regimul comunist.
Câţiva diaconi ordinaţi îndeplineau pe ascuns serviciile de botez pentru acei convertiţi care nu proveneau din familii baptiste şi pe care mulţi păstori nu îi botezau public, deoarece Departamentul Cultelor îi ameninţa cu destituirea. Îmi amintesc, că la Congresul Cultului din 1972 am luat cuvântul şi am cerut ca botezul să fie considerat act de cult asemenea Cinei Domnului şi păstorii să-l poată îndeplini fără să ceară aprobare. Conducerea Congresului nu a luat în seamă solicitarea mea. Dar, cu acea ocazie am intrat în atenţia specială a Departamentului Cultelor şi a Securităţii.
În perioada respectivă era foarte greu să ai încredere chiar în colegii păstori. În primăvara anului 1972, m-am dus la Iosif Sarac, unul dintre puţinii păstori care aveau curaj să infrunte deschis Departamentul Cultelor şi l-am rugat să accepte un timp de rugăciune împreună cu mine în fiecare săptămână. Îmi amintesc cum m-a privit cu neîncredere şi m-a întrebat: “Cine te-a trimis la mine? Vor să afle ce gândesc?” L-am asigurat că doresc sprijin spiritual din partea lui, ca unul care are mai multă experienţă. Iosif Sărac urmase studiile teologice în perioada 1954-1959. Intrase în slujba de păstor cu zece înaintea mea şi trecuse deja prin experienţa destituirii. Am început să ne rugăm împreună.
In vara aceea l-am întâlnit pe Iosif Ţon care se intorsese de la Oxford şi care a fost acceptat profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. Prima mea întâlnire cu Iosif Ţon a fost impresionantă! Iosif Ţon m-a întrebat cum predic Evanghelia. I-am răspuns oarecum jenat că nu am avut profesor de homiletică în Seminar şi că mă străduiesc să le explic oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. M-a încurajat şi mi-a spus: “Nici eu nu predic după reguli homiletice! Transmit oamenilor un mesaj şi caut să fie cât mai clar!” Viziunea lui, m-a cucerit! Mai târziu am avut un timp săptămânal de rugăciune împreună.
In iarna sau primăvara anului următor s-au pus bazele unei părtăşii care avea sa însemne extrem de mult pentru mine personal şi chiar pentru evenimentele ulterioare. Astfel din părtăşia celor cinci, Iosif Sărac, Iosif Ţon, Vasile Brânzei, Pascu Geabou, Vasile Taloş, s-a născut “tărdelaşul”; nume peiorativ dat întâlnirii noastre de rugăciune de către “zvonerul” şi coordonatorul reţelei de “răspândaci” din bisericile baptiste.
Aproape un an de zile am discutat împreună despre starea spirituală a bisericilor baptiste din România şi ne-am rugat pentru vremuri de libertate. Minunea s-a produs însă cu noi şi în noi! În acel grup de rugăciune am fost eliberaţi de orice teamă. Am înţeles că suntem în mâna Lui (Dumnezeu) şi nu în mâinile lor! Am hotărât să acţionăm şi să slujim liberi de orice restricţii ale Departamentului Cultelor şi să plătim orice preţ pentru Evanghelie. Iosif Ţon a scris lucrarea “Cine îşi va pierde viaţa, o va câştiga!”. Lucrarea aceasta a pus pe jar autorităţile comuniste. Conducerea Uniunii Baptiste a iniţiat excluderea din Cult a lui Iosif Ţon. In acea împrejurare, am scris memoriul adresat de cei 50 de păstori baptişti lui Ceauşescu. Consider că această acţiune a păstorilor s-a născut în spiritul de jertfă şi de unitate frăţească a “tărdelaşului” care s-a extins în întreaga ţară.
Iosif Sărac, Geabou Pascu şi Brânzei Vasile (fusese păstor şi înainte de 1969) cunoşteau mai bine situaţia bisericilor din anii “arondării” (desfiinţarea câtorva sute de biserici baptiste) şi ai „reglementării serviciilor religioase”, ca unii care slujiseră în perioada de teroare post-stalinistă impusă în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Hruşciov. Îmi amintesc de râvna şi patosul lui Iosif Sărac, de îndrăzneala şi determinarea lui Pascu Geabou, de calmul şi vorba pătrunzătoare a lui Vasile Brânzei şi de meditaţiile încurajatoare ale lui Iosif Ţon.
În acea perioadă eram aproximativ 130 de păstori baptişti în ţară. Adunarea semnăturilor pe „Memoriul celor 50”, cum avea să fie numit mai târziu, a fost o adevărată aventură prin credinţă. Eu am plecat spre Ardeal şi Bihor, Iosif Sărac şi Pascu Geabou au plecat spre Banat, prin Muntenia şi Oltenia. (Altădată, poate voi povesti mai mult). În ţară, am descoperit colegi tot atât de liberi în sufletul lor ca şi noi. Unii aşteptau de mult un astfel de moment, alţii s-au eliberat de teamă tocmai prin această provocare. Şansa noastră, a grupului din Bucureşti, a purtat un nume: “tărdelaş”, adică, UNITATE! Împreună am descoperit ce forţă extraordinară este unitatea frăţească. Am avut curaj să acţionăm deoarece ne simţeam UNA în Hristos! Sunt convins că şi alţi păstori ar fi acţionat, dar se simţeau prea singuri!
Apoi, am descoperit că “Leul” care ne ameninţa era legat! După ce am depus memoriul la registratura Consiliului de Stat al R.S. România, împreună cu Iosif Sărac, Pascu Geabou şi Vasile Brânzei am intrat în biroul pentru înscrierea în audienţă la preşedintele Statului. Când am cerut audienţă la Ceauşescu, şeful biroului de audienţe, ne-a răspuns sfidător. Eram doar patru păstori baptişti şi nimic mai mult! Atunci, i-am înmânat memoriul şi i-am arătat numărul de înregistrare. Când a văzut semnăturile de pe memoriu, atitudinea lui s-a schimbat deodată. Mai târziu aveam să înţeleg că satrapii dictatorului tremurau pentru ei înşişi şi pentru poziţiile lor ori de câte ori vreo situaţie scăpa de sub control.
În anii care au urmat, am sărbătorit biruinţa harului lui Dumnezeu în bisericile baptiste (şi nu numai), dar în mijlocul multor şicane venite din partea autorităţilor comuniste şi din partea “fraţilor” mincinoşi. Tot mai mulţi păstori şi lideri ai bisericilor ne simţeam însărcinaţi cu apărarea Evangheliei şi cu desprinderea bisericilor din robia impusă de dictatura comunistă.
Umbrele terorii anilor anilor ’50 şi ’60 nu mai aveau putere de intimidare asupra păstorilor şi credincioşilor din majoritatea covârşitoare a bisericilor baptiste!
Îmi amintesc două evenimente speciale de evanghelizare care au avut loc în biserica “Sfânta Treime” din Bucureşti. În ianuarie 1974, am organizat în biserică o săptămână de evanghelizare, la care a predicat Iosif Ţon. La încheierea săptămânii, i-am invitat pe toţi cei ce mărturisiseră credinţa lor în Iisus Hristos. Au răspuns 153 de persoane! În acel moment, ne-am amintit de pescuirea minunată, când după învierea Domnului Iisus şi la porunca Lui, ucenicii au aruncat mreaja în mare şi au prins 153 peşti mari (Ioan 21:11).
A doua experienţă care doresc să o amintesc a fost Evanghelizarea din noiembrie 1989, în săptămâna în care a avut loc ultimul Congres al P.C.R. Dr. Samuel Kamaleson din India predica, iar sala, balconul, demisolul, holul, curtea şi aleea din faţa bisericii “Sfânta Treime” erau pline de ascultători. Securitatea şi Departamentul Cultelor au trimis în fiecare seară emisari să mă someze să opresc Evanghelizarea. Motivul??? “Organele Supreme” de Partid nu admit ca în timpul Congresului să aibă loc manifestări religioase! Le-am răspuns că am programat Evanghelizarea cu doi ani înainte şi că nu vom renunţa nici măcar la o singură seară de evanghelizare.
Pentru ultima seară, am cerut membrilor bisericii să rămână acasă şi să lase locurile lor, tinerilor. Sâmbătă seara, cu o oră înainte ca să înceapă evanghelizarea, clădirea bisericii era plină până la refuz. Mulţimea tinerilor se înghesuia pe culoare, iar unii au intrat în baptistierul de lângă amvon. M-am dus la hotel să îl aduc pe Samuel Kamaleson. “În seara aceasta nu voi predica!”, m-a întâmpinat el. “Securitatea mi-a spus că produc dezbinare între baptişti!” Dr. Samuel Kamaleson este pastor metodist. “Nu se poate”, i-am răspuns eu, “Securitatea minte!”. “Înţeleg, dar eu le-am promis…!” Am crezut că fac atac cerebral. “Dar daca este OK, a continuat Samuel Kamaleson, voi cânta şi voi depune mărturie despre modul în care m-am întors la Dumnezeu!” Îmi venea să îl strâng în braţe. “E, OK! E, OK!”, am exclamat eu.
Timp de două ore, Dr. Samuel Kamaleson a vorbit tinerilor despre Iisus Hristos şi a presărat “mărturia” sa cu cântece religioase în limba Tamâl şi în engleză. Introducerea fiecărui cântec era o adevărată predică. Poetul Ioan Alexandru era în sală împreună cu câţiva poeţi basarabeni. A compus o poezie în amintirea acelei seri de revărsare de har. La terminare, tinerii bisericii, m-au înconjurat şi m-au felicitat pentru ideea extraordinară de a-i cere pastorului Samuel Kamaleson să nu predice, ci să mărturisească întoarcerea sa la Dumnezeu. “A fost cea mai minunată seară!”, exclamau ei încântaţi. “Vă mulţumesc pentru felicitări, dar n-a fost ideea mea… A fost ideea Securităţii! ”
Atunci am înţeles că Dumnezeu poate să schimbe ceva în România. La plecare, pe aeroport, Dr. Samuel Kamaleson mi-a spus ca Securitatea i-a interzis sa mai vină în România. L-am rugat să îmi promită că dacă Dumnezeu va aduce schimbări în România, se va întoarce cât mai curând. Programul lui de misiune mondială era întocmit pe doi ani înainte. În februarie, 1990 Dr. Samuel Kamaleson a predicat la sala Polivalentă şi aproximativ 5.000 de persoane au răspuns invitaţiei de a-L accepta pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn.
P.S.
Un gand de recunostinta pentru biserica “Sfanta Treime” care s-a dovedit a fi “cetate de lumina asezata pe stanca” si o comunitate de credinta dedicata Mantuitorului, fara compromisuri. Cand ma intorceam de la confruntarea cu Departamentul Cultelor sau cu Securitatea, biserica “Sfanta Treime” era familia duhovniceasca in care gaseam sprijin , incurajare si chiar provocarea de a merge inainte. Experienta din Faptele Apostolilor 4:21-25 devenise si experienta mea in biserica. Stiam intotdeauna ca vin la “ai mei”!
Biserica era amenintata cu desfiintarea si demolarea cladirii din Sos. Mihai Bravu 106, dar membrii bisericii erau gata sa plateasca si acest pret, numai sa ramana credinciosi Domnului Iisus. Intr-o comunitate de credinta, speranta si iubire autentica, nu puteai umbla decat drept inantea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor. Au fost si incercari de dezbinare, dar niciodata nu au avut succes. Rugaciunile fratilor si surorilor (chiar ale celor mai simple si mai in varsta) erau mai puternice decat amenintarile lor. Tinerii erau inflacarati si pregatiti de orice confruntare! “History means people!”, spunea Samuel Kamaleson. Istoria inseamna persoane! Ce multa dreptate avea! O istorie facuta aici pe pamant, scrisa in ceruri si sarbatorita prin Duhul Sfant!
slavit sa fie Domnul pentru astfel de marturii
Slava Domnului pt biruinta Sa…. Pt ca am citit ce s-a scris despre compromisuri merita sa ne bucuram si cind citim despre biruinte. Mi se pare importanta distinctia pe care o faceti: perioada cea mai grea a fost dupa ‘48 (cind s-a dat legea cultelor) si pina in ‘65 cind au fost marile amnistieri… si asa cum spuneti, credinciosii au trait dupa aceea in teama. Cred ca e important sa retinem cind judecam caderile sau slabiciunile unor frati ca persecutia nu a fost egala (lineara) in toata perioada comunista si nici la fel de mare pe tot parcursul tarii (in orasele cu mai multi baptisti era ceva mai usor).
Nu cumva umbra umbrei terorii se intinde si peste 2008? cum altfel s-ar putea explica absenta iubirii in relatiile dintre diversele culori de baptisti din RO? In iubire nu este frica (sau umbra ei, sau umbra umbrei ei etc). Pana la urma incep sa inteleg ca sansa baptistilor din RO nu e ca Uniunea sa fie Una, ci sa se intoarca Iisus la conducere. Zic sa facem noi alegeri :)!
Slavit sa fie Dumnezeu ca a pastrat o ramasita de oameni credinciosi care sa ajunga pana la noi.
Iar pentru cei ce au tradat ramane intristarea si amaraciunea.
Speram totus,i ca cei ce au tradat, sa fie in cele din urma intr-un fel sau altul disciplinati si determinati sa se retraga din functiile de conducere, astfel sa avem acces la invatatura venita de la oameni care au trait si traiesc cu Dumnezeu si se invrednicesc de slujba aceasta.
Fie ca Dumnezeu sa lucreze la aceasta!
Imi aduc aminte de acele minunate seri, afara intuneric si teroare in biserica loc de curatire si intarire. Se pare ca dl prof Vasile Talos este ultima figura proeminenta in viata de la care ne putem lua cu totii o alimentatie santoasa.
Pe situl Revistei mele (o fituica a ONG-ului german), veti gasi filmul Ioan Alexandru, din care nu lipsesc conferintele tinute in biserica Sfânta Treime din Strada Iuliu Valori, pastorita de temutul teolog Dr Vasile Talos. Nu ma tem spune temutul teolog pentru ca il consider cel mai baban teolog român in viata.
Generatia mea a avut privilegiu avea cu sine figuri marcante a culturi , gânditori crestini de exceptie, eu insumi ma consider un discipol a lui Ioan Alexandru, Steinhardt, Tutea si nu in ultimul rând Talos. Din pacate observ ca asemena calibre veritabile ne parasesc iar locul acestora este ocupat de nulitati, ca sa nu le spun pe nume (lupiii in blana de oaie). Poate asa trebuie sa fie, pentru ca fiul pierzari sa poata manifesta plenar, acest fiul nu este antihristul în persoana ci societatea in ansambul ei va fi formata din asemena indivizi, ce trebuie lasa pe antihrist intra in Templu si da drept “dumenzeu”, respectiv inimile lor. Mai cred ca biserica lui Hristos a reintrat in catacombe. Turma s-a salbaticit peste masura, lasând liber lupilor in blana de oaie arunca oile peste gard haitei.
Eu cred ca am motiv sa multumesc lui Dumnezeu si ma rog ca oameni asemeni dl Talos sa-i binecuvânteze.
Doamne ajuta!
Aleluia. Glorie Celui Preainalt!
nu se numea Visky Ferencz ? (Francisc Visky.. poate inseamna acelasi lucru )
Glorie lui Dumnezeu ca a fost si este credincios promisiunilor Sale.
Lumina, harul si calauzirea Sa minunata v-au insotit atunci cand ati umblat prin Valea Umbrei Mortii, in anii cenusii dinainte de 1989 si nu v-ati temut prea mult de cei care cautau sa controleze viata spirituala a celor care erau liberi prin Isus Christos Domnul.
Ne bucura vocea dv. care a cautat sa-L slaveasca intotdeauna pe Cel ce e Alfa si Omega, pe Cel ce tine cheia lui David, pe Cel ce deschide…
Dumnezeu sa va dea deplina biruinta, …. sa lucreze in dv., un stalp in Templul lui Dumnezeu…
Dumnezeu sa fie glorificat prin ceea ce faceti!
George