UMBRA TERORII COMUNISTE

Pastor, Vasile Al. Talos

După revoluţie am avut ocazia să-l întâlnesc pe preotul (apoi episcopul) greco-catolic, părintele Guţiu din Cluj-Napoca. Când l-am intrebat cum au fost anii de teroare stalinistă, mi-a răspuns cu blândeţe: “Pentru mine a fost har! Am intrat in închisoare la 24 de ani şi am ieşit la 40 de ani… A fost harul Domnului Iisus!”

Generaţia titanilor credinţei (indiferent de confesiunea creştină căreia au aparţinut şi din care au facut parte Richard Wurmbrand, arhiepiscopul Todea, Traian Dorz, Nicolae Steindhart, Mircea Vulcanescu, Nicolae Moldovan, Constantin Tudose, Francisc Visky si mulţi alţii), a cunoscut în perioada 1948-1964, teroarea comunistă în toată agresivitatea ei. Teroarea şi regimul de exterminare al celor arestaţi pentru credinţă; teroarea şi intimidarea celor rămaşi acasă, au reprezentat “gulagul” românesc.

M-am născut la sfârşitul celui de al Doilea Razboi Mondial. Aşadar, ca adult am cunoscut doar umbra terorii care s-a extins peste biserici în anii care au urmat. Cand, în 1965 am început cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti si apoi in 1969, când am fost ordinat (hirotonit) pastor al Bisericii “Sfânta Treime” din Bucureşti, în bisericile din România domnea intimidarea, suspiciunea şi lipsa de perspectivă. Mulţi slujitori ai bisericilor erau îngenunchiaţi în sufletele lor, intimidaţi de aroganţa şi brutalitatea “împuterniciţilor” şi ofiţerilor de Securitate. În acelaşi timp, în inimile multor credincioşi mocnea nemulţumirea faţă de compromisurile liderilor religioşi impuşi de regimul comunist.

Câţiva diaconi ordinaţi îndeplineau pe ascuns serviciile de botez pentru acei convertiţi care nu proveneau din familii baptiste şi pe care mulţi păstori nu îi botezau public, deoarece Departamentul Cultelor îi ameninţa cu destituirea. Îmi amintesc, că la Congresul Cultului din 1972 am luat cuvântul şi am cerut ca botezul să fie considerat act de cult asemenea Cinei Domnului şi păstorii să-l poată îndeplini fără să ceară aprobare. Conducerea Congresului nu a luat în seamă solicitarea mea. Dar, cu acea ocazie am intrat în atenţia specială a Departamentului Cultelor şi a Securităţii.

În perioada respectivă era foarte greu să ai încredere chiar în colegii păstori. În primăvara anului 1972, m-am dus la Iosif Sarac, unul dintre puţinii păstori care aveau curaj să infrunte deschis Departamentul Cultelor şi l-am rugat să accepte un timp de rugăciune împreună cu mine în fiecare săptămână. Îmi amintesc cum m-a privit cu neîncredere şi m-a întrebat: “Cine te-a trimis la mine? Vor să afle ce gândesc?”  L-am asigurat că doresc sprijin spiritual din partea lui, ca unul care are mai multă experienţă. Iosif Sărac urmase studiile teologice în perioada 1954-1959. Intrase în slujba de păstor cu zece înaintea mea şi trecuse deja prin experienţa destituirii. Am început să ne rugăm împreună.

In vara aceea l-am întâlnit pe Iosif Ţon care se intorsese de la Oxford şi care a fost acceptat profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. Prima mea întâlnire cu Iosif Ţon a fost impresionantă! Iosif Ţon m-a întrebat cum predic Evanghelia. I-am răspuns oarecum jenat că nu am avut profesor de homiletică în Seminar şi că mă străduiesc să le explic oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. M-a încurajat şi mi-a spus: “Nici eu nu predic după reguli homiletice! Transmit oamenilor un mesaj şi caut să fie cât mai clar!” Viziunea lui, m-a cucerit!  Mai târziu am avut un timp săptămânal de rugăciune împreună.  

In iarna sau primăvara anului următor s-au pus bazele unei părtăşii care avea sa însemne extrem de mult pentru mine personal şi chiar pentru evenimentele ulterioare. Astfel din părtăşia celor cinci, Iosif Sărac, Iosif Ţon, Vasile Brânzei, Pascu Geabou, Vasile Taloş, s-a născut “tărdelaşul”; nume peiorativ dat întâlnirii noastre de rugăciune de către “zvonerul” şi coordonatorul reţelei de “răspândaci” din bisericile baptiste.

Aproape un an de zile am discutat împreună despre starea spirituală a bisericilor baptiste din România şi ne-am rugat pentru vremuri de libertate. Minunea s-a produs însă cu noi şi în noi! În acel grup de rugăciune am fost eliberaţi de orice teamă. Am înţeles că suntem în mâna Lui (Dumnezeu) şi nu în mâinile lor! Am hotărât să acţionăm şi să slujim liberi de orice restricţii ale Departamentului Cultelor şi să plătim orice preţ pentru Evanghelie. Iosif Ţon a scris lucrarea “Cine îşi va pierde viaţa, o va câştiga!”. Lucrarea aceasta a pus pe jar autorităţile comuniste.    Conducerea Uniunii Baptiste a iniţiat excluderea din Cult a lui Iosif Ţon. In acea împrejurare, am scris memoriul adresat de cei 50 de păstori baptişti lui Ceauşescu.   Consider că această acţiune a păstorilor s-a născut în spiritul de jertfă şi de unitate frăţească a “tărdelaşului” care s-a extins în întreaga ţară.

Iosif Sărac, Geabou Pascu şi Brânzei Vasile (fusese păstor şi înainte de 1969) cunoşteau mai bine situaţia bisericilor din anii “arondării” (desfiinţarea câtorva sute de biserici baptiste) şi ai „reglementării serviciilor religioase”, ca unii care slujiseră în perioada de teroare post-stalinistă impusă în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Hruşciov. Îmi amintesc de râvna şi patosul lui Iosif Sărac, de îndrăzneala şi determinarea lui Pascu Geabou, de calmul şi vorba pătrunzătoare a lui Vasile Brânzei şi de meditaţiile încurajatoare ale lui Iosif Ţon.

În acea perioadă eram aproximativ 130 de păstori baptişti în ţară. Adunarea semnăturilor pe „Memoriul celor 50”, cum avea să fie numit mai târziu, a fost o adevărată aventură prin credinţă. Eu am plecat spre Ardeal şi Bihor, Iosif Sărac şi Pascu Geabou au plecat spre Banat, prin Muntenia şi Oltenia. (Altădată, poate voi povesti mai mult). În ţară, am descoperit colegi tot atât de liberi în sufletul lor ca şi noi. Unii aşteptau de mult un astfel de moment, alţii s-au eliberat de teamă tocmai prin această provocare. Şansa noastră, a grupului din Bucureşti, a purtat un nume: “tărdelaş”, adică, UNITATE! Împreună am descoperit ce forţă extraordinară este unitatea frăţească. Am avut curaj să acţionăm deoarece ne simţeam UNA în Hristos! Sunt convins că şi alţi păstori ar fi acţionat, dar se simţeau prea singuri!

Apoi, am descoperit că “Leul” care ne ameninţa era legat! După ce am depus memoriul la registratura Consiliului de Stat al R.S. România, împreună cu Iosif Sărac, Pascu Geabou şi Vasile Brânzei am intrat în biroul pentru înscrierea în audienţă la preşedintele Statului. Când am cerut audienţă la Ceauşescu, şeful biroului de audienţe, ne-a răspuns sfidător. Eram doar patru păstori baptişti şi nimic mai mult! Atunci, i-am înmânat memoriul şi i-am arătat numărul de înregistrare. Când a văzut semnăturile de pe memoriu, atitudinea lui s-a schimbat deodată. Mai târziu aveam să înţeleg că satrapii dictatorului tremurau pentru ei înşişi şi pentru poziţiile lor ori de câte ori vreo situaţie scăpa de sub control.

În anii care au urmat, am sărbătorit biruinţa harului lui Dumnezeu în bisericile baptiste (şi nu numai), dar în mijlocul multor şicane venite din partea autorităţilor comuniste şi din partea “fraţilor” mincinoşi. Tot mai mulţi păstori şi lideri ai bisericilor ne simţeam însărcinaţi cu apărarea Evangheliei şi cu desprinderea bisericilor din robia impusă de dictatura comunistă.

Umbrele terorii anilor anilor ’50 şi ’60 nu mai aveau putere de intimidare asupra păstorilor şi credincioşilor din majoritatea covârşitoare a bisericilor baptiste!

Îmi amintesc două evenimente speciale de evanghelizare care au avut loc în biserica “Sfânta Treime” din Bucureşti. În ianuarie 1974, am organizat în biserică o săptămână de evanghelizare, la care a predicat Iosif Ţon. La încheierea săptămânii, i-am invitat pe toţi cei ce mărturisiseră credinţa lor în Iisus Hristos. Au răspuns 153 de persoane! În acel moment, ne-am amintit de pescuirea minunată, când după învierea Domnului Iisus şi la porunca Lui, ucenicii au aruncat mreaja în mare şi au prins 153 peşti mari (Ioan 21:11).

A doua experienţă care doresc să o amintesc a fost Evanghelizarea din noiembrie 1989, în săptămâna în care a avut loc ultimul Congres al P.C.R. Dr. Samuel Kamaleson din India predica, iar sala, balconul, demisolul, holul, curtea şi aleea din faţa bisericii “Sfânta Treime” erau pline de ascultători. Securitatea şi Departamentul Cultelor au trimis în fiecare seară emisari să mă someze să opresc Evanghelizarea. Motivul??? “Organele Supreme” de Partid nu admit ca în timpul Congresului să aibă loc manifestări religioase! Le-am răspuns că am programat Evanghelizarea cu doi ani înainte şi că nu vom renunţa nici măcar la o singură seară de evanghelizare.

Pentru ultima seară, am cerut membrilor bisericii să rămână acasă şi să lase locurile lor, tinerilor. Sâmbătă seara, cu o oră înainte ca să înceapă evanghelizarea, clădirea bisericii era plină până la refuz. Mulţimea tinerilor se înghesuia pe culoare, iar unii au intrat în baptistierul de lângă amvon. M-am dus la hotel să îl aduc pe Samuel Kamaleson. “În seara aceasta nu voi predica!”, m-a întâmpinat el. “Securitatea mi-a spus că produc dezbinare între baptişti!” Dr. Samuel Kamaleson este pastor metodist. “Nu se poate”, i-am răspuns eu, “Securitatea minte!”. “Înţeleg, dar eu le-am promis…!” Am crezut că fac atac cerebral. “Dar daca este OK, a continuat Samuel Kamaleson, voi cânta şi voi depune mărturie despre modul în care m-am întors la Dumnezeu!” Îmi venea să îl strâng în braţe. “E, OK! E, OK!”, am exclamat eu.

Timp de două ore, Dr. Samuel Kamaleson a vorbit tinerilor despre Iisus Hristos şi a presărat “mărturia” sa cu cântece religioase în limba Tamâl şi în engleză. Introducerea fiecărui cântec era o adevărată predică. Poetul Ioan Alexandru era în sală împreună cu câţiva poeţi basarabeni. A compus o poezie în amintirea acelei seri de revărsare de har. La terminare, tinerii bisericii, m-au înconjurat şi m-au felicitat pentru ideea extraordinară de a-i cere pastorului Samuel Kamaleson să nu predice, ci să mărturisească întoarcerea sa la Dumnezeu. “A fost cea mai minunată seară!”, exclamau ei încântaţi. “Vă mulţumesc pentru felicitări, dar n-a fost ideea mea… A fost ideea Securităţii! ”

Atunci am înţeles că Dumnezeu poate să schimbe ceva în România. La plecare, pe aeroport, Dr. Samuel Kamaleson mi-a spus ca Securitatea i-a interzis sa mai vină în România. L-am rugat să îmi promită că dacă Dumnezeu va aduce schimbări în România, se va întoarce cât mai curând. Programul lui de misiune mondială era întocmit pe doi ani înainte. În februarie, 1990 Dr. Samuel Kamaleson a predicat la sala Polivalentă şi aproximativ 5.000 de persoane au răspuns invitaţiei de a-L accepta pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn.

P.S.

Un gand de recunostinta pentru biserica “Sfanta Treime” care s-a dovedit a fi “cetate de lumina asezata pe stanca” si o comunitate de credinta dedicata Mantuitorului, fara compromisuri. Cand ma intorceam de la confruntarea cu Departamentul Cultelor sau cu Securitatea, biserica “Sfanta Treime” era familia duhovniceasca in care gaseam sprijin , incurajare si chiar provocarea de a merge inainte. Experienta din Faptele Apostolilor 4:21-25 devenise si experienta mea in biserica. Stiam intotdeauna ca vin la “ai mei”!

Biserica era amenintata cu desfiintarea si demolarea cladirii din Sos. Mihai Bravu 106, dar membrii bisericii erau gata sa plateasca si acest pret, numai sa ramana credinciosi Domnului Iisus. Intr-o comunitate de credinta, speranta si iubire autentica, nu puteai umbla decat drept inantea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor. Au fost si incercari de dezbinare, dar niciodata nu au avut succes. Rugaciunile fratilor si surorilor (chiar ale celor mai simple si mai in varsta) erau mai puternice decat amenintarile lor. Tinerii erau inflacarati si pregatiti de orice confruntare! “History means people!”, spunea Samuel Kamaleson. Istoria inseamna persoane! Ce multa dreptate avea! O istorie facuta aici pe pamant, scrisa in ceruri si sarbatorita prin Duhul Sfant!